Poveste cu final fericit.

Ii desparteau cativa centimetri. Au trecut cativa ani buni de cand doua rafturi s-au interpus intre.

Langa pielea neagra si scorojita se asorteaza in fiecare dimineata o cana rosie, simpla, cu ceai de menta.

Celalalt, are suprafata alba, putin mai voluminoasa, lucioasa si te face intotdeauna sa te simti bine.

Eternul contrast alb-negru…

El este povestea cu final fericit. Cautat si foarte popular, facuse generatii intregi sa creada ca lumea e buna si ca pentru fiecare jumatate e o alta jumatate. Anii isi lasau semne pe albul suprafetei.. Cateva pete inerente varstei, mobilitate diferita… dar emana in continuare energie pozitiva.

De cativa ani de cand D-na Popescu murise, povestea cu final nefericit incepuse sa fie ea insasi nefericita. Consistenta ei, matura si dramatica, nu a impiedicat-o insa niciodata sa se simta bine langa “opusul” ei milioane de cuvinte in timp.

Acolo, in compartimentul trei, in stanga… unul langa altul.

Anturajul ei - personaje la inceput vesele ce sfarseau invariabil intr-un final nefericit..

N-ar fi crezut niciodata ca moartea cuiva o sa fie prilej de fericire. Sensul ei nu era asa.

Dar iata ca dupa moartea D-lui Popescu lucrurile se asezau fericite si in cazul povestii cu final nefericit…

Nepotul care mostenise casa, rearanjase biblioteca… si acum in dreptul aceleasi matinale cani rosii si simple cu ceai de menta stau din nou doua povesti fericite…

Alaturi.